Încerc să îmi pun gândurile pe fila Word imediat după eveniment, pentru că îmi doresc să fiu încă sub vrajă. ”Maria Tănase Simfonic” a fost mai mult decât un concert aniversar, la 102 ani de la nașterea artistei.
A fost o trecere prin trecutul poporului român, cu momentele fericite și suferințele îndurate, toate unite sub vioara magicianului Alexandru Bălănescu. A fost despre ADN-ul care curge prin vena acestui popor năpăstuit veacuri la rând, dar care nu a uitat să cânte și să râd, chiar și în momentele cele mai dificile.
Vorbesc despre Alexandru Bălănescu, pentru că, din tot ceea ce s-a întâmplat, sunetul viorii acestuia mi-a rămas pe timpane, și cred că va îl voi auzi zile bune. Departe de mine gândul de a vătăma cumva prestația celor 150 de artiști care au fost pe scenă, și al Loredanei care a fost magnifică.
Aș putea spune că am trăit ”Maria Tănase Simfonic” din culise, iar asta mi-a permis să văd mai mult decât ceilalți craioveni prezenți la concert. L-am văzut pe Alexandru Bălănescu și Quartet-ul cum nu își lăsau din mână instrumentele nici atunci când coborau de pe scenă, am văzut artistul în simplitatea și măreția lui coborât de pe scenă, pe care nu l-am simțit nici un moment sfidător cu cineva, conștient de valoarea lui, și de faptul că modestia lui poate fi un exemplu pentru ceilalți.
Am trăit un moment demn de o Capitală Culturală Europeană. Îi deplâng pe cei care se așteptau la altceva în deschidere și ori de câte ori au cântat Alexandru Bălănescu și artiștii Filarmonicii ”Oltenia”. Să nu caute traducerea, pentru că nu o găsesc niciunde. Un astfel de concert se simte, nu are subtitrare!